Gata, te-ai făcut teanc ?

… sau cum să-ţi găseşti berea pe pipăite.

( mulţumesc Ioana pentru titlu )

Încep să mă macine gânduri negre. Iată, se întâmplă în ultima vreme tot mai des ca eu să am chef de poveşti iar restul populaţiei ( fie cei care abuziv îmi ocupă lista de messenger, fie cei care tot abuziv îmi aglomerează agenda telefonică, deci cam toţi cei pe care îi ştiu ) să fie ocupată. Sau fără chef. De poveşti. Asta poate însemna doar două lucruri ( sau, pentru cei care numără, trei ):

1 ( sau egy ) : Trăiesc cea mai relaxată viaţă din lume, fără ocupaţii nedorite.

2 ( sau kettő* ) : Sunt un interlocutor mizerabil. > această ipoteză este total neverosimilă.

3 ( sau harom ) : Provoc emoţii prea mari, pulsuri ridicate, leşinuri, strigăte de admiraţie. De aici imposibilitatea celorlalţi de a purta o conversaţie normală.

( trei steluţe )

Sunt întrerupt în creaţia artistică de strigătul de război al unchiului preferat: ” Nu, Puşu, nuuuuuuu !! “

Probabil vă întrebaţi de unde până unde vociferări de acest gen. Vă prezint eu cauza. Şi efectul.

Cauza: aici, pe domeniul familiei de lângă Făgăraş trăiesc într-o armonie deplină trei căţei. Puşu ( mama), Cinci ( fiul ) şi Tiţa ( fiica ). Toţi trei jucăuşi nevoie mare. De asemenea mâncăcioşi şi inevitabil căcăcioşi. Dar acestea sunt detalii fără importanţă. Ei bine aceşti căţei, în ciuda eforturilor nerepetate, nu au reuşit să înveţe acţiunea numită ” ştergerea picioarelor înainte de patrularea prin vastele hale de producţie cu duioşie redenumite livinguri, dormitoare sau bucătării “. Ştiu că vă vine greu a crede acest refuz al canidelor mai sus menţionate de a învăţa o asemenea chestie de bun simţ.

Mă rog. Într-un final glorios unchiul şi mătuşa ataşată au constatat cu tristeţe încăpăţânarea câinilor de a nu se civiliza şi au hotărât ca următorul pas logic să fie montarea de gresie albă precum laptele puţin acrit prin zonele mai circulate. Mă urmăriţi ? Bine. Pentru că de aici bănuiesc că vă puteţi imagina şi voi cauza zbieretelor uncheşti. Totuşi, pentru audienţa cu o imaginaţie mai puţin bolnavă şi implicit mai înceată, iată o imagine sugestivă:

Câinele, încercând să înţeleagă ce a făcut

( trei steluţe )

Aşadar. Făcut excursie. Plecat miercuri voioşi către lacul Vidraru, prinşi mişeleşte de către poliţia Făgăraş cu radarul din dotarea pompierilor. Râs puţin cu/de poliţişti, tot nu scăpat de amendă. Săptămâna asta facem contestaţie, fiindcă ştim lecţia cu cefalopodele de la zoologie.

Plecat mai departe, traseul frumos, distractiv, muzică, aer, apă ( pentru spălat parbriz ), soare.  Buuun.

Ajunşi la Vidraru. Major bleah and câh. Apărut exclamaţiile caracteristice: ” Îîîîîîîuuu ! “, ” Ai văzut ?”, ” Pute !” şi aşa mai departe. Nervi, tensiune. Seara stat la un grătar şi un vin, mai destins nervi, mai destins tensiune.

Următoarele două zile, în afara faptului că m-am plimbat prin cea mai mare budă outdoor a lumii ( aproximativ 3 hectare de pădure, eat this Darius ! ) nu s-au întâmplat prea multe. Merită totuşi menţionate următoarele:

1 ( sau a ): Nu mergeţi la Vidraru.

2 ( sau b ): Să nu vă bată gândul să mergeţi la Vidraru.

3 ( sau c ): Nu căutaţi pe hartă zona Vidraru.

Refuz ataşarea de fotografii, imagini sau poze din această perioadă.

Dar.. nu vă impacientaţi dragii mei ( mai ales Zappy ). Totul s-a schimbat după aceste două zile demne de a fi uitate cât mai repede. S-a schimbat pentru că am părăsit acea zonă atât de eronată din atâtea puncte de vedere şi am ajuns… la cota 2000. Cabana Salvamont. The Holy Graal.

Am fost primiţi cu braţele deschise. Ne-am bucurat. Pe moment. Nici nu apucasem bine să ne aruncăm neglijenţi bagajele prin camere şi să ne înşirăm ciorapii murdari pe calorifere ca am fost mânaţi, precum nişte oiţe ( mai mult sau mai puţin protestatare anti-NATO ) către vârful, creierul şi hipofiza munţilor.

Ce să vă zic. Deschizând plutonul, cu plămânii aspirând îndârjiţi aerul alpin, cu muşchii încordaţi şi gândurile atent direcţionate către ţintă, am izbândit. Dovada:

Noua specie Grasus alpinistus

Se poate vedea clar bucuria din ochii subsemnatului, trăsăturile deloc afectate de oboseală, postura demnă de a fi imortalizată de Michelangelo însuşi.

Şi acolo, pe păşunea delicat presărată ici şi colo cu nişte bobiţe de ciocolată dar cu gust de căcuţă de oaie, am luat decizia: mă las de fumat, ce pula mea !

Inutil de precizat replicile de genul: “Vezi bă, eu ţi-am zis! “ aplauzele, laudele şi ofertele de secs sălbatic şi total dezinteresat care le-am primit în urma comunicării acestei decizii.

Băieţii de la Salvamont Argeş.. nişte scumpi. Mulţumiri în special:

- lui Emil, care m-a ţinut de centura pantalonilor în timp ce eu jucăuş mă avântam cu fruntea înainte să văd ” da’ cât de adâncă e prăpastia asta ? “

Emil, vrei să fii căpitanul nostru ?

- lui Bebe ” Purtătorul de cuvânt ” care ne-a întreţinut cu amuzantele sale povestiri şi ne-a făcut să ne simţim ca acasă

- lui Adi, care m-a salvat de căratul rucsacului cu două sticle de apă 25 kg de echipament, când îmi simţeam infarctul aproape.

- lui Mihai care dispărea 9 ore pe zi pentru a se întoarce declarând senin: ” A, am fost până pe Moldoveanu. Voi ? “

- lui Radu Bogdan şi băieţilor lui, Rareş şi Ştefan, care cum prindeau o stâncă cum erau în vârful ei. Şi apoi făceau cu mâna şi râdeau de noi. Măgarii.

- tuturor celorlalţi membri Salvamont Argeş pe care am avut onoarea să-i cunosc.
Academiei nu-i mulţumesc nici de această dată. În continuarea programului nostru, mai multe poze. Aproape toate cu mine lăfăit prin ele, că ştiu că asta vă doriţi.

Blending in.

Pietre. Ce desfătare.

Reflexia artistică din apă ne interesează la poza asta, da ?

Look at the fatboy.

Bă, trebuia să îl las să cadă.

Se vede ceva ? Nu ? Bine.

*zice Tony că se scrie cu doi t. Corectat.